Scrobeala cerului mă doare...
e-un anotimp controversat:
pe-o parte-a inimii port soare -
pe alta brume s-au lăsat.
Şi-n timp ce-n chiote desprinse
din desfrânări cu noul vin,
în mine, sentimente-aprinse,
înfășurate-s în pelin.
Pelin mi-e sufletul şi viaţa,
O! Toamna-i anotimpul mort...
mă adumbreşte zilnic ceaţa -
și nouri negri-n suflet port.
Prea mult iubit-am primăvara -
prea mult iubirea-am preamărit...
știu c-am greşit - şi port povara
de-a mă minţi şi-a fi minţit.
Pentru că-n fond, ce e iubirea?!
Un şir perfid de doruri vagi;
nu să iubim ne e menirea -
ci suferinţei să-i fim dragi.
Dezamăgiri, trădări şi vise,
treptat, cu grijă, m-au sleit...
mi-s tâmplele de doruri ninse
și de dorinţe-s obosit.
Aşa c-o să mă-ntorc în locul
de unde am fugit, stupid,
ca să-mi găsesc în dor norocul...
la mine-n suflet mă închid.
Şi-o să şoptesc cu voce calmă,
azi, când pe nimeni nu-ndrăgesc,
rostind aprins, ca pe-o sudalmă -
oricui voi-va - "te iubesc"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează