Mă uit la ceas şi îmi lipseşti, secundă,
nu mai aud nici paşi în curtea mică,
se strânge-n jurul meu un fel de moarte
și mie tot de viaţă-mi este frică.
Alerg din zare-n zare fără ţinte
și întregesc doar părţi necunoscute,
afară frigul ţiuie ca marea
și depărtarea noastră se ascute.
Se mişcă aberant perdeaua tristă,
lăsând în jur un abur şi o jale,
iar mâna mea îngheaţă dintr-o dată
întinsă spre căldura mâinii tale.
Să stau pe loc? Să ies de tot în iarnă?
Nici nu mai ştiu şi nici nu mai e vreme,
cumplită după-amiază-n plin adio,
ninsoare de uitare şi poeme.
Adio, deci, atât mai este voie
să spunem celor ce aşteaptă veste,
ne facem că trăim, dragă secundă,
și viaţa asta tocmai moarte este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează