O, ce barbară e iubirea
ce-o dăm adesea în vileag!
Nebuni de patimi, în neștire,
ucidem tot ce-avem mai drag!
Mai ieri în dragostea ta oarbă
șopteai triumfător: «E-a mea!»
Te uită azi și te întreabă:
Ce s-a făcut sărmana ea?
De ce s-au stins tânjiți bujorii
și ochii nu mai râd deloc?
Au ars în jariștea plânsorii,
s-au stins în lacrime de foc.
Mai ții, tu, minte oare ceasul
întâi voastre întâlniri:
surâsul ei senin și glasul
și toată vraja din priviri?
Dar ce-a rămas în amintire,
și visul tău ținut-a cât?
S-a stins precum o amintire,
cât vara nordică și-atât!
Iubirea ta a fost păcatul
ce i-a adus osânda grea,
pe viața ei și-a pus stigmatul
ocara mașteră și rea.
Sărmana inimă sihastră!
Nici amintiri nu-i vin în zbor,
demult, cu lumea lor măiastră
s-au risipit la rândul lor.
Lumina vieții e cernită,
pământul pare trist și gol,
iar floarea inimii strivită
de gloată, zace în nămol.
Iar după suferința toată,
sub zgură ce i-a mai rămas?
Obida grea, nemeritată,
fără de lacrimi, fără glas.
O, ce barbară e iubirea
ce-o dăm adesea în vileag!
Nebuni de patimi, în neștire,
ucidem tot ce ni-i mai drag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează