Pe masa noastră
farfurii de nea
și un pahar ce ține loc de glastră
în care-și cată
draga mea
culcuș privirea ta albastră,
în plafon un fulger circonflex
cu o scânteie fină
la mijloc, sparge prin reflex
o farfurie-n propria-i lumină.
Pe o estradă mică
un pian
acompaniază zgomotos și van
din laută melodia care pică.
În capul meu a fiert un must
de abundență și căldură
și parc-aș vrea din ura
sărată să gust.
O, de-ai ști
sunt clipe fumurii
când viermele din teastă ar iubi!
Să nu foșnești din rochii.
Întoarce chipul înspre lăutar
pe nesimțite;
rămài cu mâna mică pe pahar
cu ochii
sub pleoapele de gene lungi tivite.
Vreau să sculptez prin sentiment
tot ce străvede o mătase indecent cu miros cald
de fân în lumina difuzată lent se rotunjește rodia din sân.
O!
Prăbușitu-s-a titanul
vanitos, cu fruntea amețită.
Vioara-mi pare-o fată-ndragostită
pe care-o ceartă clocotind, pianul.
Că-n jur e-atâta lume,
ce ne pasă?
Dorința-ne fierbinte să nu pregete!
Sărută-mă cu părul tău de spume,
ia-mi capul între degetele
străvezii și tremurânde, ca-ntr-o plasă.
Noi retrăim în noaptea viețuirii
ce ne-a adus, asemeni unei unde de vibrații aci -
atâtea generații mușcate-adânc de bestia gândirii.
De-am adormi din nou
și de-am lăsa ca fruntea noastră
obosită durerea infinită lege-ne -
iar morții înțelege-ne ca pe-un ecou.
De ne-am iubi poetic
c-o inimă, un clopoțel
în care vremea bate-ncetinel
la fiecare generație, patetic.
În restaurant miroase brad.
Tu mă privești atâta de glumeț!
Și cum zâmbești din gura ta,
isteț pe dinții albi sar sunete și cad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează