Nu te mira că-mi prinzi privirea,
păienjenită de durere,
adesea cercetând ivirea
și alte lumi, şi altor ere.
În toiul luptelor nebune,
pe rana inimii ce moare
nădejdea vremilor mai bune
răsare pururi ca o floare.
Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
ea singură purta-va roade,
azi, când grădina-i scuturată
și toată floarea stearpă-mi cade.
Zadarnic firea mă striveşte
nereu sub aspra-mi suferinţă,
în mine pururi încolţeşte,
mai viu, obstească năzuinţă.
Şi-n van m-abate-n jos furtuna
și strâns mă ţin cătuşe grele,
în mine lumea-şi 'cearcă-ntr-una
avântu-i veşnic către stele!
Din mii de gânduri turburate
un vis curat mi se încheagă,
precum din spume sfărâmate
ieșit-a Venera întreagă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează