De-ai fi venit, iubito, pe-o toamnă’ntârziată
când cea din urmă frunză se scutură în vânt,
aș fi’mpărțit cu tine tristețea de mormânt
ce-o port de-atâta vreme în suflet îngropată.
De-ai fi venit când iarna întinde-al ei vestmânt
pe lacuri, pe câmpie, pe inima’nghețată,
cuvintele’nțelepte - nespuse altădată -
eterna mea durere în tine-ar fi răsfrânt.
Dar vii călcând ușoară pe-al florilor covor,
ìn zumzet de albine și murmur de izvor,
tu vii când înflorește întâiul trandafir!
Și primăvara tace al gândurilor glas...
durerile-mi trecute la ce să ți le’nșir?
Îți dau copilăria ce’n suflet mi-a rămas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează