Eu știu să mă prefac că sunt fericit.
Iată cum procedez:
privirile mele sunt două tuburi lungi de sticlă,
dar eu privesc pe lîngă privirile mele.
Mă ustură ochii,
capul mi se umflă ca o baniță.
Abia întrezăresc lucrurile din apropiere:
sticla de vodcă de pe masă o văd ca prin ceață.
văd ca prin ceață mâna mea care se întinde
spre sticla de vodcă.
Văd pe fereastră nucul uriaș cum se face mic și intră
cu coroana lui masivă și cu trunchiul lui gros și cenușiu
în mesteacănul subțire și alb de lângă el, și nu mai iese.
Văd clădirile cum intră unele în altele și nu mai ies:
blocul vecin intră cu totul în blocul meu astfel că
prin camera mea trec paturi răvășite cu femei care gem sub bărbați,
mese de bucătărie plutesc prin aer și cu coatele rezemate de tăblia lor
stau bărbați care înjură și mănâncă fără încetare,
căzi de baie trec ca bărcile pe covorul meu,
și în ele copii grăsuți dau din mânuțe
și-mi stropesc cu apă și spumă roză coala albă de hârtie pe care scriu…
Toți intră în pereții camerei mele și nu mai ies.
Dar văd foarte limpede locuri îndepărtate:
luminișuri însorite, luminișuri de staniol în mijlocul pădurilor,
și păsări mici și albastre scot triluri asurzitoare pe ramuri.
Stâlpi scheletici și argintii de înaltă tensiune pe coamele arse ale dealurilor,
pășuni întinse pe care pasc turme de capre,
văd o livadă și o domnișoară de lemn alb, cu ochelari
ca niște pete de sânge peste ochi,
întinsă în pielea goală într-un hamac
și un bărbat care aduce într-un coș de nuiele mere roșii și galbene
și o acoperă încât acum nu i se mai vede decât capul de sub mere
și sfârcurile sânilor ce ies dintre mere ca niște codițe de măr.
Și zgomotele mari intră în zgomotele mici
și cântecele mari intră în cântecele mici
și nu mai ies de acolo.
Încât se face o mare liniște.
Acum, brusc, nu știu de ce, nu mai sunt fericit.
Toate lucrurile sunt la locul lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează