Zaci sub această lespede rece
dar tu ești pretutindeni.
În fiece bruș de pământ;
în bobul de grâu, de mei, de tămâie
în sabia frunzei, în piatra din râu
peste tot înflorești, primăvară eternă
în inimi, în sălcii, în spic, în cicoare.
A cui e dumbrava? A lui Ștefan cel Mare!
A cui e fântâna? A lui Ștefan cel Mare!
Cine-a dat pomilor umbra-n cărare?
Ștefan cel Mare!
Turnul, acum povârnit în spre apă,
numele tău îl păstrează pe zid,
râul când sapă sub alb
îi dezgroapă bourul tău pe fiece blid.
A cui e cetatea? A lui Ștefan cel Mare!
Polobocul din zid, mucezit sub firidă,
ulcica de lut... a lui Ștefan cel Mare!
Toate sânt ale tale.. ale tale sunt colinele,
movile cu cerul pe umeri și stânele.
Te-ngână în spume de armi Durăul
te leagănă-n frunze vița de vie
Cotnarii-s ai tăi si Hârlăul!
Stejarii bătrâni poartă numele tău,
codrii din munți și codrii din văi
poartă numele tău.
Duzii cei drepți ca lumânarea de său
străjeri lângă drum, poartă numele tău!
Pe-aici a trecut Ștefan cel Mare,
aici a rămas în popas Ștefan cel Mare,
aici a vânat căprioare,
aici hoarde tătare,
aici a zvârlit o săgeată mai departe de Soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează