Cum coboram spre apa limpezită
de soarele tot mai pieziș pe Prut,
am regăsit frunzarele mai rare
și liniștea poienii de demult.
Lumina verii se lasă spre toamnă,
lumina după-amiezii da-n amurg.
Stă crângul verde și pătat de aur,
poiana se-ncheia cu umbre lungi.
Pe țărmul dimpotrivă unde satul
alb prin livezi se odihnea și el,
sta pânza la ghilit pe prund întinsă.
Când nori subțiri se-nvăpăiau pe cer.
Nu se clintea o frunză în pădure,
în sat nu se mișca un om.
Cu roata molcom strălucind la soare,
bătea o moară apele domol.
Pe firul apei se ducea o plută,
pe apa cerului aluneca un nor:
era de-argint ca sunetul tăcerii
și-i tremura lumina peste tot.
Stam jos la rădăcina unei sălcii,
în jurul meu priveliștile vechi.
Priveam înmărmurit, cum într-o carte
copil privisem țara din povești.
Amurgul îmi intrase în poiană.
Priveliștea, tot stând, mi s-a părut
că-o fură-n zări un stol de rândunele
ce, tot mai mic, în ceruri se pierdu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează