Eu mi-am făcut un cântec
stând singură-n iatac
eu mi-am făcut un cântec,
și n-aș fi vrut să-l fac.
Dar fusul e de vină
că se-nvârtea mereu,
și ce-mi cânta nainte
cântam pe urmă eu.
De-atunci îl cânt întruna
că-mi vine-așa nevrând;
de-aș face orice-aș face,
nu pot să-l scot din gând.
Îl cânt torcând la vatră
și-l cânt mergând pe drum
și nu pricep ce-i asta,
și nu știu, biata, cum?
Adese stând la cină
simt lacrimile des,
nu pot mânca de lacrimi
și trebuie să ies
afară-n vânt, afară,
că-mi arde capul tot,
și-ngrop în palme capul
și-mi cânt amarul tot.
Am stat la roata morii,
și roata umbla des,
și roata morii cântă
cuvinte cu-nțeles.
Ea cânta înainte;
cânt și eu după ea
moraru-și face cruce
privind în urma mea.
Și-am mers pe malul apei,
în valuri să-mi îngrop
și cântecul, și-amarul
dar a-nceput un plop
Să cânte, și toți plopii
cântau duios în vânt,
și m-am trezit deodată
că plâng și eu și cânt!
Și-am mers pe lunci, dar jalnic,
d-a lungul peste lunci,
cum plâng și cânta toate!
Și-n crâng m-am dus atunci
nu-i loc mai bun pe lume
de plâns decât în crâng!
Ah, toate plâng, și satul
se miră că eu plâng!
Dar fusul e de vină,
că se-nvârtea mereu,
și el cânta un cântec,
și-l știu de-atunci și eu!
Și-ncet ce trece viața
când n-ai nici un noroc
mai iute dac-ar trece,
de-ar sta mai bine-n loc!
De-ar sta pe loc mai bine!
Ori loc eu să-mi găsesc
să pot să plâng cu hohot
nici asta nu-ndrăznesc!
Ca mama mă tot ceartă
și tata-i supărat,
și-n ochii mei se uită
toți oamenii din sat.
Ah, seara, numai seara,
mă simt la largul meu,
că-ngrop în perne capul
și, până-n zori mereu,
rot plâng ca o nebună
și perna-n brațe o strâng,
și plâng, că nu mă vede
măicuța-mea că plâng.
Pictura “Țârancă în casă” de Nicolae Grigorescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează