În sângele femeii ce ne-a purtat în pântec
s-a întrupat minunea grăuntelui de viață.
Și din a ei durere zbucni întâiul cântec,
și din a ei privire, întâia dimineață.
Din jertfa ei trupească purtăm din ea o parte
cum poartă grâu, într-însa, o mână de plămadă,
și-o ducem fără știre, prin veacuri mai departe,
cum duce și caisul o nemurire-n roadă.
Înduioșarea mamei din clipa cand simți
mișcând cu ea deodată, în viața ei, un om,
noi o purtăm în suflet adânc, fără-a o ști,
cum poartă bucuria-nfloririi lui un pom.
în ea ni-i începutul și patria ființei.
Prinsesem rădăcină în ea ca într-o glie;
neștiutori pe urmă de chinul suferinții,
ca să rămânem singuri, ne-am rupt din carnea vie.
Dar nostalgii ascunse și nemărturisite
cresc în făptura noastră și neîntrerupt ne cheamă,
ca-n dragostele noastre-nsemnate de ursite
să vrem aceeași jertfă din dragostea de mamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează