Când zorii tăi se-aprind în dimineață,
îmbrac, tăcut, o noapte tot mai grea.
Și văl de stele dacă tragi pe față,
un soare sec și sterp e soarta mea.
La antipod ne-a rânduit destinul:
de-mbătrânesc, întinerești în schimb;
plăcerea ți-e părtașă, mie - chinul,
adormi zâmbind când otrăvit mă plimb.
Ce-mi pasă! Către tine, ca Apollo
pe Dafne fugărind-o pas cu pas,
m-azvârl, îmi scapi, te prind, când, iată, colo,
în verde dafin, veșnic mi-ai rămas.
Dar dacă pieri, iubire neatinsă,
la ce bun fruntea mea de lauri prinsă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează