Un șoarece de neam, și anume Raton,
ce fusese crescut su’ pat la pension,
și care în sfârșit, după un nobil plan,
petrecea retirat într-un vechi parmazan,
întâlni într-o zi pe chir Pisicovici,
cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
să o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pământ,
cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfânt,
începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele șoricesc cât de mult îl doresc
și cât îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!
Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,
și că aveți cuvânt să vă plângeți de ei;
dar eu nu sunt cum crezi; căci chiar asupra lor
veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor.
Eu carne nu mănânc; ba încă socotesc,
de va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.
La ăst frumos cuvânt, Raton înduplecat,
văzând că Dumnezeu de martor e luat,
își ceru iertăciuni și-l pofti a veni
cu neamul șoricesc a se-mprieteni.
Îl duse pe la toți, și îl înfățișă
ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri și veselii!
Căci șoarecii cred mult la fisionomii,
ș-a acestui străin atâta de cinstit
nu le înfățișa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, când toți îi deteră un bal,
după ce refuză și limbi, și cașcaval,
zicând că e în post și nu poate mânca,
pe prietenii săi ceru a-mbrățișa.
Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat!
Pe câți gura punea,
îndată îi jertfea;
încât abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
e omul ipocrit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează