Albastru, române, ți-e steagul,
dar știi tu de ce? Să te-nvăț.
Albastru-nsemnează ciocoii,
și tot ce-ţi aduni tu cu boii
din mila căldurii şi-a ploii
al lor e, şi-acum şi de-a pururi,
și-al tău, cerşetorule,-un băţ.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
să tem că te duce-n pierire
belșugul prin trai cu răsfăţ.
Şi galben, române, ţi-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
de cei de la pluguri, ţăranii,
voi galbeni de foame sărmanii,
de boale purtate cu anii
la scară, şi dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
va banque şi dineuri şi păsuri
și-amante cu cai şi mătăsuri,
și toată nădejdea-i la voi!
Şi roşu, române, ţi-e steagul.
Şi-un geniu e tâlcul, s-o ştii.
Al neamului geniu, vezi-bine:
e roşu de-o tristă ruşine,
că vremea-ndreptării nu vine,
că tot mai cu multe mânii
ne-ajunge voitul dezastru;
abisu-ntre galben şi-albastru
satana, de unde ne vii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează