Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Vin dintr-o țară depărtată,
pe care harta n-o arată…
sunt obosit, aș vrea să dorm.
Sunt ani, sunt ani de când alerg
tot înainte, înainte!
Cu-aceeași întrebare-n minte:
De unde viu și unde merg?
Și barca-mi nu mai e la fel,
iar pânzele-i imaculate,
de la plecare, sunt pătate,
ca și o masă de hotel,
O mânam eu sau mă ducea
în voia vântului tot anul?
Eram sau nu eu căpitanul
sărmanei bărci ce rătăcea?
O amintire mi-a rămas:
țara nădejdii-n depărtare,
mi se părea atât de mare
și-am ocolit-o într-un ceas!
Un gând mă turbură, mâhnit,
ca un ecou de harfă spartă:
e visul meu neîmplinit,
e idealul meu de artă!
În goana lui, izbit de stânci,
mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
pe inimă c-o floare moartă,
s-ascunză rănile-i adânci.
Și-acum, în drumul spre mormânt,
privind amurgul arămiu,
când simt ce-aș fi putut să fiu,
mă-nduioșez văzând ce sânt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează