Bolți călătoare de nori peste Pind,
și vârfurile totdeauna ude.
Vântul își despletea odgoanele, zornăind
peste șindrila caselor zălude.
Mai tot găseam și câte-un arbore vechi de care
cu mâinile-amândouă mă agățam, să-mi flutur
trupul ca un steag omenesc, peste ciuturi,
peste boturie cailor, la adăpătoare.
Căciula tatii, de astragan,
an de an mai ruptă, mai dată pe sprâncene,
profilul lui de vultur fără pene,
îl port în fundul ochilor, an de an.
Coborau oile, vârâte una-ntr-alta.
Tălăngile lor coborau în vale, la iazul rece,
ca niște pietre în el, una-ntr-alta,
stârneau rotogoalele până la zece.
Coboram din gorun să le număr cu degetul;
de-aceea le știu așa cum știu cântecele cu haiduci pe dinafară
sus, la piscuri, pregetul
oprea opinca oamenilor, în seară.
Mereu, bolțile de noroi, mereu tălăngile oilor clătinându-se,
râul rece nu spășa stelele. Numai copitele cailor cărunți.
Așa, așa, era, cobora totdeauna însetat din munți,
numai pe sine sorbindu-se.
Și dacă mă-njunghie după vremea aceea de ploaie un jind
și mâinile-mi tresar pipăind invizibil goruni
e că norii curgeau mereu peste lumi
acolo, în îndepărtatul Pind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează