În antichitate, gâsca era unanim prețuită. Vechii egipteni o adorau ca divinitate, iar romanii îi datorau salvarea Capitoliului, amenințat, nocturnamente și prin surprindere, de războinicii gali. Dar asta nu-i împiedica nicidecum să îngrașe gâștele cu smochine coapte (după cum mărturisește Horațiu), pentru a obține o carne fragedă, cu care să se desfete la sardanapalicele lor ospețe.
În evul mediu, friptura de gâscă la frigare era atât de răspândită încât hangiilor și ospătarilor care comercializau aceste fripturi li se spunea gâscari (nu văd alt chip de a traduce cuvântul „oyer”, de la „oie”-gâscă).
Pentru variație în prepararea acestei păsări, care își mai găsește amatori fideli, comunic cititorului o rețetă foarte bună și puțin cunoscută:
Se așează în cratiță o gâscă, mai bine o gâsculiță, dar nici chiar bobocel, care să nu depășească în greutate 3 kg. Se rumenește în unt, și, pentru cine preferă, în chiar untura ei. Se toacă mărunt 1 kg de ceapă, ¼ arpagic, 10 căței de usturoi. Se răstoarnă peste pasăre și se lasă să se prăjească împreună 10 minute. Se stropește cu un litru de vin alb, cald, se adaugă 6 tomate proaspete de sezon, conserve, iarna, tăiate felii, un buchet de verdețuri, sare, piper și se bagă în cuptor cu cratița acoperită, la foc potrivit, unde, după circa 5 ore, carnea se desprinde de pe oase. Bucățile desprinse de pe os se așează frumos în altă cratiță, care se acoperă și se așează la cald. După ce scade sosul și se îngroașă, se scoate grăsimea care plutește la suprafață și se adaugă (în lipsă de „Madera”) un pahar de vin aromat cum ar fi „Frontignan”-ul de Segarcea sau un „Muscat” de Crăciunel. Se scoate buchetul de verdețuri, se toarnă sosul peste gâscă și se servește.
Al. O. Teodoreanu Păstorel – Gastronomice (Vremea, 2000)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează