Blondă, palidă, înaltă,
când trecu pe lângă mine, mlădioasă,
statuie abia ieșită de sub daltă
avea-n ochi privirea caldă, voluptoasă,
și visa niște imagini depărtate...
scene dulci din vremi de mult înmormântate,
iar cu degetele albe și subțiri
scutura dintr-un buchet de trandafiri
o risipă de petale parfumate,
ce, plutind în juru-i albe și ușoare,
păreau fluturi ce se țin după o floare!
Urmăream prin cugetare al ei vis,
când privirea-i, de lumină rătăcită,
mă-nveli cu-o mângâiere infinită.
Ceru-albastru cu seninu-i depărtat
parcă tot în al meu suflet a intrat,
când din ochii ei adânci, de peruzea,
două raze scăpărară-n noaptea mea.
Ani trecură; toamne lungi și ierne grele.
Peste frunte-mi perii albi au înflorit,
și, spre zările pierdute, rândunele
s-au tot dus și s-au întors din pribegit.
Primăvara, liliacul și sulfina
așteptară, în grădină și pe lunci,
să mai scapere asupră-le lumina
din privirile Necunoscutei de atunci...
dar, de când cărarea serii a-nghițit-o
și amurgu-n păru-i galben a apus,
că e moartă pentru mine am simțit-o,
și-o plâng și c-a venit și că s-a dus.
Nu știu azi în care parte ești de lume,
dacă râzi în fericiri ori dacă gemi;
n-ai știut și nu vei ști de al meu nume,
și din umbra-i amintirea mea n-o chemi...
dar de râzi ori dacă plângi în brațele iubirii,
sau de zaci de toți uitată-ntr-un sicriu,
iartă-mă, Necunoscuto, dacă viu
să culeg în urmă-ți trandafirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează