Scrisoare
Contesei de Noailles; născ. Principesa Brâncoveanu
Brâncoveanu Constantin,
Boieriu vechiu şi domn creştin...
Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte
cu slova lui muiată-n ironie
și, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte...
mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie...
Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
nu ştii nimic, nimica nu te doare;
nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră,
nici munţii mei nu pot să te-nfioare...
Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul,
nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte...
din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,
ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte...
Abia o dat' când te chema Bizanţul,
ai poposit la noi o clipă-două:
verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul
unor vieţi atât de scumpe nouă...
De-aceea azi te miri ca de-o poveste
când cineva de rostul tău te-ntreabă,
o glumă-ţi par cuvintele aceste
și râzi de noi, odraslă basarabă...
Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară
oricât de mult l-am surghiuni din minte...
străbunii-n noi de veci nu vor să moară
și noi minţim, dar sângele nu minte!
Ei vin la noi... - Ş-acolo-n metropola
pe malul Senei umbra lor străbate,
suflarea lor pătrunde sub cupola
palatelor cu creştete bronzate...
Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă
în noaptea ta cu visuri zbuciumate...
Cu noi în drum doar pururea se plimbă
un ţintirim de suflete uitate...
Când vei simţi o jale vag-adese
și-n liniştea amurgului de toamnă
te vor fura îndemnuri ne-nţelese,
nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează