Mugur, mugur, mugurel,
trece dorul uşurel
pe deasupra stâncilor
și dă brânci ieruncilor
spre ponoare cu izvoare,
ca să-nveţe iar să zboare
până-n buza cerului,
unde-i vama gerului,
și, de acolo, să-mi aducă
o nălucă de duducă
pricepută mult mai bine
la noianul de albine
revărsat din stup afară,
de prea dor de primăvară
și de flori de păpădie…
numai vântul să n-adie,
că le-mprăştie pe toate,
până ce nu se mai poate
nici afla, nici recunoaşte
care iarbă nu se paşte
când e dorul prea-ntr-o dungă,
trup firav cu viaţă lungă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează