Liniştiţi fiind,
ne reprezentăm spaţii aproape mistice,
pe cel ce suferă de frig,
voluptatea privirii lui.
El nu presupune existenţa faptei.
Devine, dintr-o dată, atât de real
încât nu poţi dovedi aceasta.
De jur împrejurul lui,
poemele noastre firave ca frunza.
Ca un preludiu într-o zi de vară.
Ochiul lui şi ochiul în general
este un exerciţiu al privirii.
Numai astfel se pot explica lucrurile
şi refuzul lor.
Se proiectează, imens, pe peretele alb
şi rămâne acolo înfipt pentru totdeauna.
Şi vine o vreme
când orice legănare a trupului
e curgere continuă.
Sentimentele se îmbină şi sunt una cu aerul.
Ci ochiu-i mai cuprinzător ca toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează