Spuneți, spuneți, blânde stele,
focul lacrimilor mele,
spuneți voi, privighetori,
și voi, frumuseţi de flori.
Numai voi-n această lume
știți al meu necaz şi nume,
numai voi aţi plâns şi eu
taina sufletului meu.
Drăguliţa primăvară
a sosit voioasă-n ţară,
mi-a adus ea mândrul soare
ș-un sân plin de lăcrimioare,
Mi-a adus o luna plină,
ca s-o scald eu în lumină.
Lunca râde şi-nverzeşte,
doru-n suflet se trezeşte.
Izvorul curge în vale,
aducându-mi dor de cale.
Daţi-mi, daţi-mi aripioare,
să mă duc în depărtare,
peste munţi şi peste mare.
Daţi-mi aripi sprintenele,
c-aud glas de turturele.
Duce-m-aş şi tot m-aş duce,
dar să nu mă mai apuce.
Duce-m-aş în cale lungă,
dar să nu mă mai ajungă.
Bate luna printre nouri,
stelele în cer lucesc,
inima îmi plânge-n mine
de necazul ţărănesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează