Muncitorul - Alexei Mateevici

Povestire

Un biet creştin, ce ziua toată,

Ba uneori şi noaptea încă,

Muncea ca să-şi câştige pâine,

Tăind la piatră dintr-o stâncă,

Odată, ostenit de muncă,

A lepădat ciocanul jos

Ş-a îndreptat spre cer privirea

Ş-un lung oftat din piept a scos:

„O, Dumnezeule Preasfinte,

De ce Tu oare m-ai lăsat

Să duc atâta greu pe lume?

De ce nu sunt şi eu bogat,

Să am slugi multe, casă largă,

De toate câte-mi trebuiesc,

Şi-n loc de-a mă trudi cu munca,

Să stau şi să mă hodinesc?"...

De sus din cer atunci un înger

S-a coborât la dânsul: „Fie,

Precum doreşti..." Şi muncitorul

Din cea mai neagră sărăcie

S-a pomenit ca-n vis deodată

Bogat, având tot ce dorea,

Şi-n loc de-a se trudi cu munca,

El tot şedea, se hodinea...

Dar într-o zi a mers pe acolo

Stăpânul ţării, -ncununat,

Cum umblă craii: în trăsură

De patru cai frumoşi purtat,

C-un rând de călăreţi 'nainte

Şi călăreţi având în urmă.

Bogatul de departe-l vede

Şi fericirea i se curmă:

— „Ce strălucire! Câtă fală!

Aşa viaţă-aş înţelege!

Eu nici pe-un sfert nu sunt ca dânsul.

Pe mine crai de m-ar alege!"

— „Să fie iar pe-a ta dorinţă",

Îi zice iar cel înger blând

Cu aripi albe, lucitoare,

Spre el din ceruri coborând.

Şi iată-l crai de-acu bogatul,

El umblă prin supuşii săi

Într-o trăsură de-aur, trasă

De patru cai ca nişte zmei,

C-un rând de călăreţi 'nainte,

Şi-avea şi-n urmă călăreţi...

Dar iată soarele răsare

'Nălţându-se pe cer măreţ.

Ş-a lui lumină — foc ce arde,

Îi pentru tot ce-i pământesc,

De sete iarba se usucă

Şi florile se veştezesc.

Sărmanul crai! El nu mai poate

De năduşală arzătoare.

— „Oh, Doamne! se gândeşte-n sine,

Ce mult aş vrea să fiu eu soare!"

— „Prea bine", îngerul grăieşte,

Spre el din nou venind în zbor...

Şi craiul într-o clipă iată-l

Schimbat în soare lucitor.

Şi de pe cer cu câtă fală

Îşi arunca a sa privire

În jos spre lumea fermecată

De-a lui frumoasă strălucire!

Un nour iată dar se 'nalţă

Pe cer şi tot se mai lăţeşte;

Să scalde-n raze-acum pământul

Degeaba soarele voieşte:

L-a învelit în umbră norul...

— „Vai! se plânge soarele cu foc:

Un nouraş mă biruieşte,

În ceruri prinde al meu loc!

De ce, Stăpânule al lumii,

Aşa un nor nu sunt şi eu?"

Cel înger se coboară iarăşi:

„Să se-mplinească dorul tău!" 

În nor pe soare şi-l preface.

Şi norul varsă mări de apă

Potop îngrozitor, de care

Întreg nimica nu mai scapă.

Flori, grâuri, case, oameni, turme

Se pleacă-n apă, pier de-a rândul:

O stâncă nu mai stă tăreaţă

În faţă nourul privindu-l.

— „Poftim!... Of, Doamne!... Stânca asta

Mai tare este decât mine.

De ce, de ce nu sunt eu stâncă?"

Şi bunul înger iarăşi vine

Şi noru-n stâncă şi-l preschimbă...

Iar stânca arsă îi de soare,

De ploi, de vânturi îi bătută;

Dar stă pe loc nepăsătoare.

Deodată dar un om soseşte

Având pe umăr o cazma,

Izbeşte cu cazmaua-n stâncă

Şi stânca-ncepe-a se sfărma.

— „Vai mie! Muncitoru-acesta

Mă prăpădeşte! Mă doboară!...

De ce nu-s muncitor ca dânsul?"

Şi iar cel înger se coboară...

— „Prea bine, cu blândeţe-i zice,

Va fi precum ai cuvântat..."

Şi bietul om din stâncă iată-l

În muncitor din nou schimbat.

Fusese-avut şi crai puternic,

Iar astăzi? Taie ostenit

La piatră, cum tăia 'nainte

Şi traiul nu i-a mai ticnit.

De soartă dar nu se mai plânge,

Căci a-ncercat pe lume toate:

Şi trai făr' de necaz el ştie

Că-n lumea asta nu se poate.

August 1911