Mesteceni - Robert Frost

 

Când văd mesteceni aplecați, în dreapta, în stânga,

strâmbi lângă arborii cu trunchi întunecat și drept,

îmi place să-mi închipui că vreun băiat s-a legănat cu ei

dar numai legănându-se n-ar fi putut să-i lase

așa, încovoiați, ca după o furtună de zăpadă.

Sigur, adesea i-ați văzut încărcați din greu

cu gheață, în diminețile de iarnă însorite,

după vreo ploaie. Scot clinchete din crengi

când bate vântul, și capătă culori somptuoase

când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri.

Curând au să-și și lepede în soare scoici de cristal,

în avalanșe spulberate peste crusta de zăpadă

atâtea cioburi mărunțite să se troienească-n jur,

încât ai crede că s-a spart și prăvălit cupola cerului

povara lor îi trage-n jos spre mărăcinii - uscați de ger;

Dar nu se frâng, deși, dacă-au rămas încovoiați

atât de multă vreme, nu se mai îndreaptă,

le vezi trunchiurile arcuite astfel prin păduri

ani după aceea, cu frunzele alunecându-le pe pământ

ca niște fete care s-au lăsat pe brânci și își revarsă.

În valuri părul peste față, să se zvânte-n soare

dar ce voiam eu să spun când Adevărul m-a întrerupt

cu toată vorbăria asta cu furtuna de zăpadă,

e c-aș fi preferat să fi fost un băiat să-i îndoaie,

când a ieșit s-adune vacile duse la păscut.

Băiat care nu stă să bată mingea, ca cei de la oraș,

care se joacă doar cum a învățat el singur,

vara sau iarna, joacă de copil însingurat

așa, unul câte unul, i-a supus el, toți copacii,

dându-se uța-n sus și-n jos, în fiecare, iar și iar.

Până când le-a îmblânzit la toți înțepeneala,

și i-a făcut mlădioși, pe toți - n-a mai rămas

niciunul ne-nvățat. A învățat de mic că nu trebuie

să înceapă jocul prea devreme cu-un copac

prea tânăr, ca să nu-l îndoaie mult prea mult.

Chiar până la pământ. Și știe, întotdeauna,

cum să se cumpănească-n crengile din vârf,

cum să se cațere cu grijă, cu migală,

așa cum umpli o ceașcă pân-la buză,

chiar peste buză. Pe urmă se avântă.

C-un zvâcnet, cu picioarele împinse în afară,

și sfâșie pânza aerului până la pământ,

și eu am fost un băiat care încovoia mesteceni,

și mai visez și-acum c-am să mă întorc, să mai fiu iarăși,

când obosesc să mai tot cumpănesc la gânduri.

Și viața mi se pare o pădure fără de poteci

unde îți arde fața și ți-o gâdilă funigei

când freamătă atingându-ți-o, și un ochi îți plânge

când se destinde o ramură și ți-l izbește,

aș vrea să pot pleca o vreme de-aici de pe pământ.

Și apoi să mă întorc și s-o iau iarăși de la capăt

dar numai de nu m-ar pricepe soarta cum nu vreau,

și mi-ar îndeplini dorința doar pe jumătate -

să mă ia de aici și să nu mă mai întoarcă

pământul este locul cuvenit pentru iubire.

Nu știu unde-ar putea să fie un loc mai bun.

Aș vrea să mă tot cațăr tot mai sus într-un mesteacăn,

mereu agățându-mă de crengi negre pe-un trunchi ca zăpada,

spre cer, până când arborele nu mi-ar mai ține greutatea

și și-ar pleca vârful să mă lase iarăși jos.

Ce bine ar fi - să urc așa, și să cobor.

Ce soartă minunată - să te legeni în mesteceni.

Traducere de Mircea Ivănescu