Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;
o, întunecată spaimă
a morţii, astfel, aurul
muri în norul plumburiu.
Seară de noiembrie.
Lângă părăginita poartă a abatorului
stă fata femeilor nevoiaşe;
în fiecare coş
cădeau măruntaie şi putredă carne:
blestemată hrană!
Porumbelul albastru al serii
nu veni cu împăcare.
Întunecare chemare de trompetă
străpunse umedul
frunziș de aur al ulmilor,
un drapel trenţuit
fumegând de sânge,
pe care în durere sălbatecă
îi pândeşte un bărbat.
O, voi, timpuri de metal
îngropate acolo, în roşul amurgului.
Din pridvorul întunecat
păși făptura de aur
a adolescenţei
nimbată de palide lune,
întomnată reşedinţă princiară,
brazi negri
în furtuna nopţii
despicară fortăreaţa abruptă.
O, inima,
sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează