E ora când bate în amurg
în grele orologii de aramă,
când arborii se leagănă sonor
și neștiute cântece ne cheamă.
E ora când culorile adorm
ca ultimul acord dintr-o sonată
și nuferii luminilor pe lac
foșnesc loviți de-o luntre-ngândurată.
E ora când se plimbă-ndrăgostiții
și-n jurul lor tăcerea-i de mătase,
când floarea din cireșii de neon
o poartă vântul, albă, printre case.
E ora când orașul ca un sculptor
stă tulburat în liniștea târzie
și simte-acum, sub dalta ostenită,
cum marmura pătrunde-n veșnicie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează