Ah, copacule, frunza ta îmi cade pe umăr,
soarele-și roteste ochiul, căzând la orizont,
umbra ta e lungă și subțire
pe câmpul acesta pustiu, de piatră.
Am rămas așa, ținând în mână
șaua și hamurile cu miros de cal
mi-ar părea foarte rău să mor...
poate și pentru că nu mi-e sete,
Pentru că aș vrea să plec, rămânând
de dragul unui cal care putrezește
și-al unui copac cu frunze căzând
până unde - nici eu nu știu.
Și nici ce întâmplări vor fi în sufletul meu.
Ah, copacule, stelele sar dintr-o margine de pământ
și le dulce căldura și e un timp și e o liniște
ca o flacără verzuie, arzând!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează