Amiază de vară - Camil Petrescu

Am obosit

Și-acum stăm lungiti pe căpițele de fân copt. 

Bolta cerului a devenit prea vastă 

Și-acoperă și hărți pe care nu le vedem, 

Privim prelung, 

De 

Pe o coastă, pârâul de frunzișuri negre care curge-n fundul văii.

Poșta mică pe șoseaua albă, 

Bate-n prafu-n loc.

Dar ajunge până sus și dincolo de noi, 

Material ca o salbă, 

Cu zurgălăii

În fund,

Depărtarea cu nori albi se-mbină,

În aerul molatec încălzit

Fierb mărunte ochiuri de lumină.

Lângă noi spre stânga, sau spre dreapta,

Și fără orânduială mai departe,

S-au risipit afară din livezi.

Copacii cu coroane prea puternice, -

Subt ei e iarba verde și dulce ca răzoarele -

Și cât vezi,

Toată valea

E acum în mod firesc o carte,

În care-nfierbântat citește soarele.

Rar de tot.

Trec pe lângă noi devale.

Pe poteca din fânețe țepoase,

Țărani cu chip sărac

Și talpa piciorului crăpată

Ca o coajă aspră de copac.

Privim aiurea,

Tot mai tăcuți.

Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuți

Și-așa cum stai culcată,

Rupând între dinți un fir de iarbă,

Ți se văd sănii albi strânși între coate.

Lumina prinde tot mai mult să fiarbă

Ca un motan și-ascute acele un mărăcine

Și nu pricep

De ce te arde soarele mai mult pe ține.