(Peregrinul)
Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci.
Când cel mai mare mag al lumii cădea în ultimul său vis,
mi-a spus că-n zarea de mătase, la umbra unui ciparis,
e îngropat un arc de aur păzit de șapte lilieci.
Și… merg spre zarea de mătase, prin singuratice poteci.
Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină,
și dacă din adânc de lacuri vreo nimfă-mi zvârle-n cale flori,
eu nu le văd, ci trec pe-alături, spre depărtarea fără nori,
gândind la arcul cel de aur ce pentru voi e-o-ntreagă taină.
Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină.
Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci
și dacă-n serile de toamnă când plouă trist și nesfârșit
zăresc în drum castelu-n care aș fi cu dragoste primit,
eu nu-l privesc, ci merg spre arcul păzit de șapte lilieci...
eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci.
Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină,
și dacă fulgerele joacă trăsnind din cer până-n pământ,
ori dacă-n cale-mi ies strigoii, eu trec și nu mă înspăimânt,
ci surâzând aștept sfârșitul ce pentru voi e-o-ntreagă taină...
eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină.
Versuri din „Antologia poeziei simboliste românești”, Editura pentru Literatură, București, 1968
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează