“Ergo sum....”
Când ploaia bolnavă ce plânge și-aleargă pe negrele strade,
sperând adăpost să găsească, lovește-n ferestrele reci,
când nimeni nu știe că trupu-mi în putredă pulbere cade
...ce tristă e-n seară odaia din care plecat-am pe veci!
Zambila ce-ncepe să-nvie privind printre storuri m-așteaptă;
romanul cu foaia-ndoită se miră că nu-l isprăvesc;
Apollo de bronz, de pe soclu, spre ușă privirea-și îndreaptă,
și un plic de la tine - pe masă - așteaptă să viu să-l citesc...
Un jilț lângă foc meditează; clavirul gândește-o poemă;
lumina din sobă se-alungă în fund pe-nfloratul tapet,
perdelei dând chip de femeie, consolei dând chip de triremă
și calpului glas de ceasornic dând chip legănat de sonet.
Văd micile cadre-n perete - roșite de-a sobii văpaie,
...sofaua pe care adesea sculptat-am un vis îngeresc.
Dar eu nu mă văd nicăierea - și totuși mă simt în odaie,
...și-un plic de la tine - pe masă - așteaptă să viu să-l citesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează