Inelul cu safir - Eugeniu Speranția

În raze arămii de-apus când am plecat,

inelul cu safir în deget ți l-am pus

și-am spus: „Să te gândești mereu

la cel ce ți l-a dat”.

Și-n raze arămii de-apus

încet m-am dus.

Dar când departe,-n luptă,-nflăcărat

muindu-mi spada-n sânge de păgân,

mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,

tu… ai zvârlit inelul cu safir

în fundul lacului din parc.

Dar nimfa lacului l-a prins pe când cădea

și ți l-a pus în sân

pe când dormeai pe mal.

Apoi, târziu, când eu zăceam străpuns de lănci,

Străpuns de-nveninatele săgeți,

tu ai zvârlit inelul cu safir

în fundul râpei negre și adânci

din care iese abur otrăvit,

în care și ecoul a murit.

Dar hidra fioroasă l-a găsit,

și-ncet târându-se pe stânci,

ți l-a adus, - și ți l-a pus în sân

pe când dormeai într-un hamac de flori.

Dar tu ai azvârlit din nou,

ai azvârlit inelul cu safir

în fundul unei gropi din cimitir...

Și-acum, când eu sunt mort și putrezit,

și când tu dormi în caldul tău alcov,

nu te trezi, căci spectru-mi a venit

să-ți pună-n sân inelul cu safir.