Noaptea, pătrund în somnul meu răsâritean
femeia și marea… lângă copacul uscat
o barcă se zbate-n zadar
norii se târăsc pe nisip, între stepă și ape.
Pescărușii se caută cu țipete stranii,
vântul lovește-n neștire
pânzele de metal de pe-acoperișele lumii.
Tu vii tăcută cine știe de unde
cu rochia lipită de pulpe, cu părul
amestecat cu alge și cu iarbă-de-mare
și ochii verzi
douâ frunze de salcie
nu cauți pe nimeni să te-așezi sub copacu-nverzit
și-asculți liniștită cum se istovește mânia
talazului spart de nepăsarea pământului
târziu vine un cal de-ntuneric și-așteaptă trist lângă tine.
Când iese luna, calul intră în mare
și-o trage la mal. Piciorul tău abia-i atinge sideful
și luna te duce pe valuri, prin noaptea ultramarină
în somnul meu răsăritean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează