Vezi, Doamnă Tăcută, se-apropie seara,
se face târziu în iluzii, vântul de toamnă
lovește cu-amintiri uscate în geamuri.
Călătorim fără să știm ce ne-așteaptă,
ne-nchidem mai mult în noi înșine, intrăm
mai adânc în ținutul tăcerii de care ne temem.
Și vine vremea rememorării, vine un timp
când atingem cu gândul lucrurile uitate,
vine un duh care ne sperie anii cu noapte.
Vezi, Doamnă Tăcută, atâtea drumuri zadarnice
se depuseră-n noi. Cineva nevăzut
numără copacii uscați pe unde trecurăm,
cineva numără stelele moarte și spaimele
ce n-au fost prevăzute de nimeni.
Acum vine seara și suntem mai singuri
decât în iubire. Pulpele-ți lungi au frăgezimi
nebănuite de ceară. Mâinile tale sunt reci
ca așteptarea neagră a lutului. Îți las
ceea ce n-am putut lăsa niciodată:
aceste chei ruginite cu care trebuia să deschid
ziua unde-a locuit o fată cu privirile verzi.
Aud cum îmi crește în ochi culoarea pământului.
Mai departe plec singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează