Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună
de sunete, vesel şi-n grabă trecea
ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul
abia şlefuit de idei.
Ochi pe sub fixe pleoape poroase,
cum numai Sibiul deschide, citeau
în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii
cu gurile pline de mâl.
O, însă ce este trecerea unui
poet, dacă nu sfâşiere şi vis
cu care suav-înnoptatele Genii
îşi satură gravele corzi?
Tare gelos e adâncul pe tot ce-a
cuprins întru sine; şi numai când, jos,
o mare iubire-şi asumă tăcerea,
se naşte un cântec aici.
Noi, oare noi fără gingaşul sprijin
al celui răpit, am mai fi cântăreţi?
Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;
grăind, îi rămânem datori.
Iată – el trece, şi-asfaltul începe
sub tălpile noastre să cânte, uimit,
şi astfel noi înşine, credem, când preajma
ne judecă totuşi poeţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează