Doruri interzise - Nicolae Dabija

A  venit din nou primăvara. Şi iarăşi

 tristeţea e multă.

Şi inima-n piept, iată, nu te mai ascultă.

Şi ţi-e dor. Şi ţi-e silă. Şi ţi-i a

 trăi. Şi a muri.

Şi iarăşi confunzi: bucurii cu tristeţi, 

 şi noapte - cu zi.

Mergi pe-aceleaşi alei bătătorite azi 

 de alţi paşi.

Alţi oameni sunt fericiţi în această 

 primăvară, ca nişte laşi.

Cad sori printre frunze, că-ntr-un divin 

 autodafé.

Şi-ai boci. Şi ai râde. De-ai avea 

 pentru ce.

Ca un iepure ce-aleargă pe şosea 

 printre faruri

sentimentele tale ies în întâmpinarea 

 acestui câmp de hardaluri -

aici, în faţa acestui cer galben aşternut

 pe pământ,

îngânai fericit altădată: „Atât cât iubesc -

 încă sunt!”

E din nou primăvară. În cer. Pe ţărâni.

 Şi pe lacuri.

Şi ţie ţi-e dor de aceeaşi femeie, 

 ca şi-acum pentru veacuri.

Te plimbi pe lângă-aceleaşi râuri în care-nfloresc 

 aceiaşi lotuşi.

Şi totuşi şi totuşi şi totuşi.