Sunt paracliser într-o biserică veche
zidită de-un sulger
care aprind lumânările
de la fulger,
mă agăț, ades, de nori
ca să trec peste hău
şi strig: Iată-mă, Doamne!
Uită-te, Doamne! -
acesta sunt eu!
Când pârâie cerul de trăsnete grele
îngenunchez pe pragul
chinoviei mele
şi mă rog (eu, o biată furnică):
Iată-mă, Doamne!
Iartă-mă, Doamne,
că nu mi-i frică.
În biserica mea zidită pe-o buză
de hău
nu mă rog decât eu,
aprind câte-o mie de lumânări
la icoana lui Christ
şi zic: Iată-mă, Doamne!
Vezi-mă, Doamne!,
cât sunt de trist.
Mă simt aici în biserica zidită
de sluger
ca un arbore-n care
locuieşte un fulger;
şi-ntre stânci -
din câlți de ceaţă - fac punți
când ning singurătăți de sus,
peste munți.
Visez, în sihăstria mea,
de multe ori
cum păcatele mele mă trag către nori
iar eu strig, prin viscol şi ger:
Iartă-mă, Doamne!
Iată-mă, Doamne! -
eu sunt ninsoarea
ce cade în cer...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează