Foarte multă văz plăcere
La a tuturor părere,
Hotărând cu o pornire,
Făr' d-a face osebire:
Cum că lucruri delicate
Trei se află-n lume date
Care pot să îndulcească
O vedere omenească.
Zic: c-o apă și-o verdeață
Și un chip frumos la față
Au fireasc-a lor putere
Să mângâie o vedere.
Arătând că pot să facă
Orice suflet ca să placă,
Și cusur să nu rămâie
Pe cât simte să-l mângâie.
Dar o minte cu simțire,
Delicată și supțire,
Vrând acestea să le-adune,
Face judecăți mai bune;
Nu dă făr' de cercetare
Privileghiu așa mare:
Tot un fel sînt câte trele
Dopotrivă între ele.
Căci la apă și verdeață
Și dă este vro dulceață,
Dar o știm cu legătură
Într-un fel dă la natură.
Dând dă obște o plăcere
La a tuturor vedere,
Și mai mult nu se-nmulțește,
Nici mai scade, nici mai crește.
Iar viind la frumusețe,
Aici voi, idei istețe!
Căci intrăm în adâncime
Și dă tălmăciri mulțime.
Vedem chipuri milioane,
Dar sînt cadre și icoane -
Care-mpodobesc păreții -
Cu năpastea frumuseții!
Și măcar că-s mișcătoare,
Mai ales și vorbitoare,
Dar le-arată tot cuvântul
Că umblînd geme pământul.
Merg acelea, bunioară,
La verdeață, la apșoară,
Să-mi dea singure credință,
Cât nu sunt de trebuință!
Când voi zice frumusețe,
Voi fi suflet cu blândețe,
Cu simțiri, cu isteciune,
Depărtat de-nșelăciune.
Și un nu știu ce prea dulce
Ce simbadie aduce!
Și să-nnoadă cu strânsoare
Unde va fi dat prinsoare.
Atunci este însușită:
Frumusețe săvârșită,
Care poate să numească
Fitecine și cerească.
Atunci fermecă din fire
Orice suflet cu simțire,
Și mângâie și vederea,
Și adăogă plăcerea.
Acest dar al frumuseții
Cu al apei și-al verdeții,
Având și singurătatea,
Face rai pustietatea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează