Cu buclele blonde şi ochii adânci
copila pribeagă se duce spre stânci.
Şi toamna pictează-mprejuru-i decor,
pădurea de aur cu frunze ce mor.
Copilă bălană, eu nu ştiu să-ngân
cuvinte frumoase ce-n suflet rămân!
Dar poate, iubita, ea nici n-a ştiut
cuvântul ce-n păru-i bălai s-a pierdut.
De-atunci al meu suflet aleargă spre stânci
pe urma copilei cu ochii adânci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează