Pe fire lungi de gânduri obosite
Înșiră boabe de tăceri prea grele,
Adună’n scoica minții visuri ne’nplinite
Și răsvrătiri nebune.
Și’n urna sufletului ei pustiu de soare
Ea’ngrămădește-o’ntreagă sărbătoare
De bogății și de dorinți ascunse.
Și-așa împodobită, deși goală,
Cu părul desfăcut și mâini întinse,
Princesa oarbă, șovăind coboară
În albele grădini ce dorm în noapte.
Țesând un vis sub cer de primăvară
Fântânile de piatră susură-o poveste
Ce-alunecă în șiruri de mărgele
Și’n șghiaburile roase și secate,
Ca ochi uscați ce-au plâns prea multă vreme,
Columbe albe dorm ispititoare,
Ca evantalii de mătase albă.
Princesa oarbă’ntinde mâna-i pală...
Se pleacă binișor și suspinând
Le’mbrățișează sufletul lor blând.
Cu patima femeii, ce odată,
Visa să-și facă un colan albastru
Din picăturile subțiri de apă.
Se lasă caldă și ispititoare
Pe piatra rece a fântânii albe,
Cu brațe’ntinse, ademenitoare,
Voind să strângă’n sufletu-i un vis
Și nici ea singură nu știe
Când somnul sufletul i-a’nchis.
Și-așa cum doarme goală și ciudată
Pe marginea fântânii șoptitoare
Ea pare-o statuie cioplită’n piatră
Adusă ca un arc și’ngândurată,
Pe care luna trage vine-albastre
Și zâmbete fugare de lumină.
Iar dungi prelungi de stele căzătoare,
În păru-i greu de-aramă se anină,
Îi pune noaptea praf de-argint pe gene,
Pe ochii morți o lume de mister,
La glesne cercuri albe de lumină,
Pe sânii mici cu licăriri de cer.
Iar micile colombe grațioase,
Cum dorm cu ciocu’ntins spre sânii ei,
Par vagi dorinți ce-i ciugulesc ființa,
Făcând să se’nfioare clopoței.
Din Sburătorul literar, 20 octombrie 1922
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează