Când omul frânt de sete deșertul a-nfruntat
Și în sfârșit ajunge la țărm deschis de mare,
El setea nu și-o stinge, pe buze simte sare -
Dorința mea e omul în marea ta-necat
Sub haina ta albastră sufletul ți-e drapat
În negru ce ascuns e sub masca-ți zâmbitoare
Și-mi chinuie iubirea ce-i pală-n spânzurare;
Ce-aș vrea să-ți ard orgoliul prin chin purificat!
Dorința, masca-ți falsă, iubirea-mi atârnând
Coboară-adânc în iadul ce gândurile-mi sapă:
Obsesie-ascuțită: aș vrea să mă iubească.
Nimic nu-mi satisface sufletul meu flămând:
Fără iubirea-ți, moartea e parcă mai firească,
Căci gândul meu de-a pururi din moarte se adapă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează