Lui Paul-Napoléon Roinard
În nobil foc am aruncat
Cum îl ador și îl transport
Mâini vii și chiar un răposat
Acest Trecut și hârci de mort
Ascult văpaia de-al tău sfat
Galopul brusc de stele-n cale
Fiind doar ce va deveni
Peste centauri se prăvale
Crunt nechezând în herghelii
Și peste plângeri vegetale
Pe unde-s capetele-mi oare
Și-al tinereții-mi Zeu hoinar
Iubirea s-a prostit prea tare
Renască flacăra din jur
Gol sufletul îmi stă în soare
Pe câmp cresc flăcări fără teamă
Ne-atârnă inima-n lămâi
Tăiate țeste ce m-aclamă
Și-aștri ce-au sângerat întâi
Tot țeste de femei se cheamă
E fluviu prins de-oraș cu ace
Și te fixează ca veșmânt
La amfionul blând ce-ți place
Tu rabzi încântătorul cânt
Ce face pietrele să joace
Ard în jarul cu-adorabilă arșiță
Și mâinile credincioșilor din nou mă aruncă-n el multiplu fără număr
Membrele mijlociților ard lângă mine
Țineți departe de jar osemintele
Sunt în stare pentru vecie să întrețin focul despre desfătările mele
Și păsările apară cu-aripa lor fața-mi și soarele
O! Memorie Câte seminții ce decad
Tindaride cu năpârcile-n flăcări ale fericirii mele
Și șerpii sunt oare doar gâturi de lebede
Nemuritoarele ce cântărețe n-au fost
Iată viața mea re-nnoită
Mari vapoare tot trec și iar trec
Mâinile încă o dată-n Ocean mi le-nmoi
Iată pachebotul și viața mea re-nnoită
Flăcările ei sunt imense
Comun nu mai este nimic între mine
Și cei ce se tem de arsuri
Din înălțimi de unde tot cugetă lumina
Grădini rotind mai nalte decât mobilul aer
Coboară viitorul mascat arzând prin ceruri
Stăm așteptându-ți bunul tău plac prietenă
Abia pot să contemplu divină mascarada
Când va să se-albăstrească pe zare Dezirada
De atmosfera noastră mai sus se vede-un teatru
Zidit fără unealtă de viermele Zamir
Și soarele revine să însorească piețele
Unei cetăți marine ivite-n contra-munte
Zăceau pe-acoperișuri columbe ostenite
Turma de sfincși se-ntoarce din nou în sfingerie
Cu pași mărunți Pe viață cântul păstorului să-l știe
Acolo sus e teatrul clădit din foc solid
Ca astrele ce hrană sunt pentru vastul vid
Și iată acest spectacol
Și pentru totdeauna fotoliu-n el mă ține
Cu cap genunchi și coate zadarnicul pentacol
Ca frunzele crescut-au văpăile pe mine
Actori lipsiți de suflet o bestii noi și clare
Ei dau atâtor oameni domesticiți porunci
Pământ
O Zdrențuit cârpitul de fluviile-adânci
Aș vrea stând zi și noapte mereu în sfingerie
Să știu ca sfincșii-n fine aici să mă doboare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează