Cum as putea sa-ti mai dedic poezii,
Când tu chiar, însăți, esti poezie?
Cate-ncalceli de verbe-ar fi sa fie,
Care sa-ncuibe scumpele-ti magii?
Când luneci lunecoasa pe asprimi
Si-n vorba dulce ma îmbii la masa,
Cu-ntreaga ta faptura luminoasa
Cadenta sacra-a iambilor reprimi.
Mi-e mai usor sa rag sau sa nechez
Sa dau tacâmul vorbelor alaturi
Dar tu-n priviri ma-nvalui si ma-npaturi
Si-atunci eu nu mai pot, nu mai cutez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează