Sarmanii oameni, n-au platiti chiria,
Si boarfele in drum li-s aruncate:
Saracacioase haine - toale rupte...
Mutarea asta pare-o agonie.
Si ploaia curge batjocoritoare
Pe zdrente vechi, pe mobile minate
De cari, descoperite, rusinoase.
In ele e un suflet care plinge.
Si patul cugeta la dezmierdarea
Ce-a ocrotit si care-a dat durerii
Doi copilasi plapanzi cu miini de ceara...
O, blastamat amor al saraciei!
Si tipa-n vint: Cine-a dat drept femeii
Flaminde, slabe - pentr-o sarutare -
O viata noua in infern s-azvirle?
La cei saraci iubirea e o crima.
Sub ploaie carul scirtiie: urmindu-si
Ruina-ncet, un muncitor paseste,
Cu fruntea-n jos, uscat, mut de durere,
Si ochii tristi nici mai privesc in urma.
Si linga el, femeia, ostenita,
Cu doi copii de mina. In tacere,
Se duc mereu - si nu stiu nici ei unde,
Si ploaia-i biciuieste fara mila.
Un chin cumplit, ce pare c-ameninta,
Mocneste-n zdrentele ingramadite,
In carul vechi, ce geme si trosneste,
In cei patru pribegi cu chipuri slabe.
S-acea mizerie ce-ncurca drumul,
Acele mobile stricate, roase,
Ce prin noroi spre viitor se-ndreapta,
Par inceputul unei baricade.
Traducere de Alexandru Vlahuță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează