E drept, sunt tare. Pe stancoasa cale
Credinti, fasii din inima-mi lasat-am;
Si totusi, cu mandrie,
Pasesc spre luminoasa aurora.
Am infruntat loviri de pretutindeni,
Invidii lase, uri intunecate.
Durerilor opus-am
Rabdarea a o suta de vieti!
Si, suferind, in veci n-am scos un gemat;
Nimic nu-mi pleaca fruntea, nici gandirea.
In adevar, sunt tare:
Eu sunt stejarul neclintit de vinturi.
In cintu-mi tremura iubirea sfinta
De oameni si de lucruri, creatoare,
Eterna ca saminta,
Ca sarutarea soarelui, fecunda.
O, mama, binecuvinteaza-ma!
Tu singura ma intaresti in lupta,
Cind ma ineaca plinsul,
De nu mai stiu liman, nici mingiiere;
Cind simt, ca intr-un groaznic labirint,
Ca mintea mea se zbate-n intuneric,
Si straja mea, virtutea -
Ce-mi da curaj si forta - sta sa moara.
Te chem, s-atit de mindra si de mare
Mi-apari, cu blinda, nobila ta frunte,
De ani incununata
Cu vite albe si stralucitoare;
Asa senina mi te-arati in calmul
Dumnezeiesc al batranetii tale,
Tu, ce dureri cumplite
Ai infruntat stind drept in fata mortii;
In ochii tai i-atita bunatate,
S-atita-ntelepciune ai in fata,
Si-n zimbet si-n miscare,
Ca eu ma simt, prin tine, renascuta;
Si trup din trupul tau ma-mbraca iarasi,
Putere din puterea ta, o, sfinto!
Resalta-n mine mindrul
Stejar salbatec neclintit in vinturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează