În vară mă-ncingeai cu brâu de foc,
acum, în toiul toamnei, doar cu brumă.
Nu mai glumi, nu-mi vine să mă joc,
când știu că spectrul iernii nu-i o glumă.
Și totuși, totuși, frunzele când vin
și-mi bat în geamuri, gestul lor mă-mbie
să părăsesc acest ursuz cămin,
să mă întorc cu vara-n poezie.
Și uneori să-mi mai aduc aminte
că, toamnă, tu pe lume m-ai adus
ca să cinstesc străbunele morminte,
în locul lor să spun ce nu s-a spus.
– Mai stai cu frații, nu grăbi, Ioane!
Se-aude glasul Mamei, dinspre stele.
Ea ce-a rămas icoană-ntre icoane,
de lacrimi fețele să ni le spele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează