Powered By Blogger

4 dec. 2022

Elegia de la Cluj - Ștefan Augustin Doinaș













Venit aici, ca să presar ţărână

peste poeţi, mă-ntreb: Ce poate, oare,

acestei limbi cereşti, să-i mai rămână,


când ei se duc? Ce limb fără rumoare

păstrează, pentru noi, sublima parte

prin care-i tot mai vie-n timp ce moare?


Căci le-a fost dat poeţilor să-şi poarte

cântarea jos, sub prag, o! risipită

în apa grea căreia-i spunem moarte...


Într-un Decembrie alb, ca o ispită

de îngeri, am suit aici poetul

fără egal. Şi-acum, din nou, palpită


în mine, ca un pin rănit, discretul

frunziş al inimii! Căci, iat-o: mută,

şi cuprinzând deodată-ntreg secretul


tăcerii, totuşi nefiresc se mută

Cântarea sub pământ... Brun-aurie

fiinţa ei de sunet se-mprumută,


solară, celor duşi, sau poate-nscrie

pe-un cer invers o muzică adâncă.

Dar, cu timpan avid lângă sicrie,


pe mine vocea lor mă ţine încă

în lanţuri, sună iarba lor în mine

ca saxifraga-n crăpături de stâncă...


El, crin de ars doloris, cu stamine

de aur tânăr pipăind neantul,

continuă de-acolo să domine,


ca-ntr-un Sibiu al humei, delirantul

concert de voci plimbat de noi, să lege

cu zâmbet tragicul şi elegantul.


La vocile de fum, sub altă lege,

se-nverşună neconsolat să aibă-n

auz pe Bach, şi-n fără-timp culege


enigma unei rădăcini de breabăn,

el – care profera de preferinţă:

die Dinge sterben ab, die Rätsel bleiben...


Iar tu, acum, mai tânără-n priinţă

a cântecului ca oricând, frumoasă

până la gradul care ameninţă


Sybila de-a se-adeveri geloasă;

tu – doamnă brună la terţine sacre

ce astăzi azimă ne sunt pe masă,


ce rapt urzeşti în bezna unei lacre

silabelor de dragoste, menite

abia prin gura ta să se consacre?


Asediu de melodice termite

ţi-e lutul; crengile cu frunze grele

îndoaie-un trunchi cucernic ce-şi permite


să scuture doar lacrima din ele;

dar, jos, te-aprinde pe-un alt orb superbul

Amor che mouve il sole e altre stelle...


Cu voi, Cântarea s-a cântat. Acerbul

mormânt e radios: un şanţ v-ascunde, 

o gură de pământ confiscă Verbul.


Ce-aproape-i cerul! Iată - astre scunde

cu gest pustiu ne-mbie blând la cină, 

ne numără-ntâlnirea în secunde...


Somn dulce, Prinţe! Dormi uşor, Regină!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentează