Văzduh nevârstnic. Stau și-ascult
o mută convertire-n lucruri.
Decembrie-mi vestea, demult,
acest pojar de involucruri
suflate ca din nări de boi,
această oarbă constelare
de inocenţă- peste noi.
Ce liniște! Pe inelare
descind logodne. În auz
(mai vechi suna vechile cuvinte?)
ţâșnește, incers, un havuz.
Alcătuire prea fierbinte,
obrazul nostru plânge, ros
- ca de acizi rotind în pâlcuri -
de-un ger înalt șI somnoros,
de-un grai virgin ce pune tâlcuri
pe gură, streșină șI vreasc.
ȘI-mi vine, parcă, să mă nasc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează