Mă'ncinge iar,
Cu chinu-i lung, al frigurilor jar.
Fiori și întunerec m'au înfrânt,
De sete mă frământ,
De sete arzătoare, și de-amar...
În taină lupt
Cu vise ce răsar neîntrerupt
Și-apun în negura somnului mea...
Încerc să leg, cu greu,
În minte-mi lanțul gândurilor, rupt.
Aș vrea să'nving
Durerea ce m'abate și s'ating
Răcoritorul, umäedul urcior,
Să sorb ca din izvor
Picurii reci ce'n umbra-i se preling!
Visez că sunt
Pierdută'ntr'un deșert. Că trupu-mi frânt
Par'c'a rămas aici, căzut pe drum
Și părăsit de-acum
De-o caravană ștearsă'n praf și'n vânt...
Unde-am văzut
Demult acest pustiu, întins și mut,
Sub ceru-i arzător, albastru'nchis?
Poate era'n alt vis
Al cărui rost în mintea-mi s'a pierdut...
De peste mări
A răsărit din neștiute zări:
E țara arsă dela miază-zi
Cu văile-i pustii,
Cu tremurul luminii'n depărtări...
În tâmple-mi bat
Ritmele vântului cel necurmat...
De soare ochii îi închid și-aștept
Să mor de rana'n piept,
Ce setea crudă, tainic, mi-a brăzdat.
Ah! cui să cer
Stropul de apă viu, ca să nu pier?
Și cine m'a svârlit pe-acest pământ
Bătut și ars de vânt
Sub dogorîrea vânătului cer!
Într'un târziu,
Când deschid ochii, iată că'n pustiu
Se'nalță'n a luminii tremurări,
Departe'n fund de zări,
Orașe de-un albastru străveziu...
Cum le-am zărit
Numai acum? Ori poate s'au ivit
Pe când dormeam?... Și mă ridic cu greu
Pe-un cot. Dar trupul meu
De trudă cade iarăș istovit...
...Spre-acei străini,
Spre-a lor cetăți cu ape și grădini
Porni-voi sub fulgerătorul cer,
Un adăpost să cer
Nainte de-a fi arsă de lumini...
... Dar nu-s cetăți,
Sunt lacuri – uneori... iar alte dăți
Sunt dealuri mlădiate'n dulci colori
Și moi, ca'ncingători
Pierdute'n tristele singurătăți.
Ah! nicăieri
La inima cumplitei, arsei veri,
Nu-s dealuri, nici grădini, nici ape nu-s!
Ci dorul meu nespus
Le'nfățișază turburii-mi vederi.
Sunt amăgiri
Ce-au proaspetele apelor sclipiri,
Ce-au mii de frumuseți care se șterg
Cu cât spre ele merg
Pe drumul lung al sigurei pieiri!
Pe drumul lung
Al jalnicei pieiri, nu pot s'ajung,
O zări! spre'nșelătorul vostru chip,
Târându-mă'n nisip
Și'n pietre sure care mă străpung.
...Un râu secat
Aici de veacuri albia și-a lăsat,
Și'n desnădejdea-mi totuș chem un val
Când pe râposul mal
Ca'n apă rece fruntea mi-o abat.
lar prin fiori
De friguri îmi închipui bărci de flori
Și roade, lunecând pe râu în jos,
Grele de-al for prisos
Cules dintr'a grădinilor comori.
Brațele'ntind
Vedenia s'ating - dar nu cuprind
Decât fugarul vânt fără de chip.
Și-n valea de nisip
Văd bărcile și râu încet pierind...
Și răscolesc
Nisipul sec, un strop ca să găsesc
Cum îl pătrund cu aspre rădăcini
Uscații mărăcini
Ce'n creasta dunelor se istovesc...
De-atâtea-ori
Beau pulberea ce-ai vântului fiori
Au măcinat din stâncile pustii,
Când roți de vijelii
Sfărâmă piatra'n uriașe mori!
O de-aș putea
Să mă umbresc măcar la umbra mea
Ce vânătă se'ntinde la pământ!
În ea să mă'nveșmânt,
Să mă'nfășor, s'adorm pe veci în ea!
...................................................
Sute de mii
De palmieri și vițe verzi de vii
Deodată tainic m'au împrejmuit!
Ce oază s'a ivit
În nesfârșita, dogorâta zi?
Și ce miros
S'a răspândit din fiori de chiparos!
lar prin narcizele dela izvor,
Cum cad, din creanga lor,
Rodii roșii'n roua de pe jos!
Văd trandafiri...
Mixandre vii... lzvoare ce-au luciri
Și fețe, ca gâtleji de porumbei,
Și murmurând ca ei
Se pierd sub ale frunzelor boltiri.
Răcoritor
Acum sub tâmplă-mi curge un izvor
Și viața'n inimă-mi s'a strecurat,
Căci valul cel curat
Pe buza-mi arsă tremură ușor.
...Unde-a pierit
Deșertul aspru și nețărmurit?
Și unde s'a sfârșit jalnicu-mi vis?...
...Târziu, am redeschis
Din somnu-mi pleoapele, - și te-am zărit...
Viul izvor,
Florile toate cu mireazma lor
Erau aievea'n sărutarea ta
Ce tainic îmi stingea
Pe buze-al setei jar chinuitor.
(“Luceafărul” – nr. 16 mai 1914)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează