Ploaia - Alice Călugăru

Azi am văzut, înfiripată, ființa ploii mlădioase:

Avea o haină cenușie și foșnitoare, de mătase.

Purta pe umeri mii de lanțuri subțiri, de-argint, până la brîu,

Dar le zvîrlea pe rînd, în treacăt, pe apa turbure de rîu.

Și de inele fără număr îi erau mîinile'ncărcate,

Și le scotea, pe fiecare, și le zvîrlea pe lac, pe toate.

Lîngă răzoare prin gradină, trecea foșnind de-atîtea ori!

Și răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.

În urmă străbătînd orașul, sub mîna-i geamurile toate

Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.

Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior

Întunecat și plin de apă, purta neistovitul nor.

Și'n toate inimile noastre, pe rînd, trecînd ca un paharnic

Turna ca'n cupe fără număr, dintr’însul, plînsu-i cel zădarnic.

(“Viața Romînească” – nr. mai - iunie 1912)