Vino să mergi cu mine
numai tu ai binecuvântat suflet nemuritor.
Ne-a plăcut noaptea de iarnă
Rătăcind prin zăpadă fără martori.
Ne vom întoarce la acele plăceri vechi?
Norii întunecați se grăbesc
umbrind munții
la fel ca acum mulți ani,
până când mor la orizontul sălbatic
în blocuri gigantice stivuite;
pe măsură ce lumina lunii se repede
ca un zâmbet furtiv, nocturn.
Vino, umblă cu mine;
nu cu mult timp în urmă am existat
dar moartea ne-a furat compania
(Ca și zorii fură roua)
Unul câte unul a luat picăturile în gol
până au rămas doar doi;
dar sentimentele mele încă clipesc
căci în tine rămân fixe.
Nu-mi revendica prezența
Poate fi iubirea umană atât de adevărată?
Poate să moară mai întâi floarea prieteniei
și să reînvie după mulți ani?
Nu, deși cu lacrimi sunt scăldate,
Movilele funerare îi acoperă tulpina,
Seva vieții s-a estompat
iar verdele nu se va mai întoarce niciodată.
Mai sigur decât groaza finală
inevitabil ca camerele subterane
unde trăiesc morții și motivele lor,
Timpul, neobosit, desparte toate inimile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează